Arta visării

Viața e un vis. Apoi te trezești. Eu l-am inventat pe Max. Cel puțin asta mi-am spus întotdeauna. Toți bărbații pe care i-am adorat încă din copilărie, combinați într-un singur tip perfect. Problema e că m-am înșelat. Pentru că în ușa clasei, uitându-se direct la mine, stă Max. Max al meu. Max cel din visele mele. Max al meu care nu există în realitate. De când se știe, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată. Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit pe elefanți roz, s-au bătut cu biscuiți în Muzeul Metropolitan de Artă și s-au îndrăgostit nebunește, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (și doar al viselor ei) până în dimineața în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice. Când te îndrăgostești în vis, mai poate realitatea să-ți fie de ajuns? „În mod evident, sunt perfect conștientă că par sută la sută țăcănită când spun că m-am îndrăgostit de un om pe care nu l-am întâlnit niciodată, care nici măcar nu există. Dar din moment ce nu-mi pot aminti o perioadă în care să nu-l fi visat pe Max, mi-e greu să fac diferența. Locurile se schimbă, la fel și poveștile, însă Max rămâne același, întâmpinându-mă în fiecare vis cu zâmbetul lui poznaș și inima lui mare. El e sufletul meu pereche.“