Intre viata si carti

„Deschis în fața suprarealismului, a literaturii onirice, a noului val (Nouveau Roman), N. Steinhardt le apreciază și în măsura în care dislocările, discontinuitatea, descompunerile, fracturile de limbaj ori de realitate imaginară sunt urmate de o recompunere, de o reunificare, de o reasamblare după alte coordonate. Pentru că el, pe urmele lui Charles Péguy, consideră că Răul este cel care «nu se compune», care se opune organizării vieții spiritualizate. Cel care în textele sale interbelice, în special în cele din Revista burgheză, aducea un elogiu formelor ca expresii ale onorabilității sociale nu putea desconsidera acum ideea de formă, dimpotrivă. Ceea ce privește el cu condescendență este miza totalitară pe formă, forma vidată de sens. Cel care își dovedise din plin disponibilitățile ludice în volumul de debut În genul... tinerilor și le va dovedi și mai târziu – dintr-o altă perspectivă – prin gestul împăcării cu avangarda ori prin textele admirative despre scriitorii Generației ’80 nu putea să rămână imun la ideea culturii și a artei ca joc (în sensul lui Huizinga). Numai că el nu putea să vadă în jocul cultural doar o prestidigitație tehnică, glacial-formală, pentru el jocul era tot o ipostază a «întrupării».“ (George Ardeleanu)